Povestea cimpanzeului Bobiță, a dovlecelului rătăcit și a băiețelului din ultima bancă

Of, dar oare nu ați auzit de Cimpanzeul Bobiță?

Cum e posibil așa ceva?

Bobiță e de departe cel mai simpatic cimpanzeu.

E chiar el, cel care a a alungat boala dintr-un oraș din România.

Dar asta e altă poveste.

O poveste ceva mai veche. O poveste cu frunze colorate, dar și cu Virusache.

Cine e Virusache vă întrebați? Un virus rău și urâcios care i-a ținut pe oameni în case, obligându-i să fie
triști și urâcioși la rândul lor.

Dar Bobiță, cu ajutorul copiilor, i-a venit de hac, alungându-l.

Dar, v-am zis, asta e altă poveste!

Povestea noastră, acum, este despre cum Cimpanzeul Bobiță, așa simpatic cum e el, a ajuns tocmai în
Dumbrăvița.

A venit de peste mări și țări în căutarea unui loc liniștit, în care să își poată face prieteni. Pentru că, așa
e, toți avem nevoie de prieteni.

Unii povesteau că Bobiță ar fi fugit de oamenii răi care începuseră să taie pădurile, denumite junglă în
Africa.

Dar vedeți voi, în Africa, în junglă, era casa lui Bobiță și a familiei sale, iar când oamenii au început să
taie copacii, toate animalele au fost nevoite să fugă de acolo.

Și iată așa a ajuns Bobiță într-un loc aproape de o pădurice, cu copaci verzi și apă rece și bună.

Era vară, era soare, și cât era ziua de lungă Bobiță al nostru se plimba, mânca frunze, bea apă, dormea
la umbra unui copac.

Din când în când, își cumpăra câte o sticlă de lapte proaspăt de la automatul din
colț și îl bea dintr-o înghițitură, așa de mult îi plăcea laptele.

Oamenii se obișnuiseră cu Bobiță și știau de pasiunea lui pentru pictat, de aceea continuau să îi aducă
pensule, vopseluri colorate și hârtii așa încât el să poată picta în voie.

Dar iată că venise toamna și începu să se lase frigul. Copiii mergeau deja la școală și nu mai aveau timp
de Bobiță, care era tot mai singur. Nu mai prea avea cu cine să povestească, iar noaptea tremura de
frig, pentru că, după cum bine știți, dormea într-o căsuță fără centrală electrică.

Într-o dimineață pe când mergea spre automatul de lapte, chiar la marginea pădurii, Bobiță dădu de un
dovlecel micuț și zâmbitor, care părea singur și abandonat.

— “Dar tu ce cauți aici, dovlecelule?”, întrebă Bobiță, care pe lângă limba română și cea lugandeză,
vorbea și limba dovleceilor.

— “Iaca, m-am rătăcit și m-am pierdut de părinții mei.”

— „Nu vrei să locuiești cu mine?”

— „Ar fi o idee bună, zâmbi simpaticul dovlecel.”

Iar Bobiță îl luă cu el.

Seara, dovlecelul îl întrebă pe cimpanzeu:

— „Bobiță, mă ajuți să scriu o scrisoare să o trimit la părinții mei? Să le spun că mi-e dor de ei. Vezi
tu, aș scrie chiar eu, dar nu am mânuțe. Și fără mânuțe, nu poți scrie scrisori.”

— „Aș vrea, dragul meu dovlecel”, răspunse Bobiță, „dar, din păcate…mi-e rușine să îți spun, din
păcate nu știu să scriu! Nu m-a învățat nimeni.”

— „Of, dar asta se rezolvă, aici la noi toți copiii care vor pot merge la școală. Să faci bine mâine să
te duci să te înscrii la școala din Dumbrăvița. Sunt mulți, mulți copii acolo, cu siguranță vor găsi
și pentru tine un locșor într-o bancă. Și sigur vei învăța să scrii și să citești.”

A doua zi Bobiță merse la școală. Prima dată, o tanti de la ghișeu îl puse să completeze o cerere
dacă vrea să facă școala acolo. Dar Bobiță nu știa să scrie, deci era imposibil să scrie o cerere.

— “Iar cererea trebuie pusă într-o folie plasticată într-un dosar plic”, zise tanti de la ghișeu. „Și
semnată de ambii părinți.”

— „Dar părinții mei au rămas în Africa”, zise Bobiță! „Nu i-am mai văzut de mult, de când a trebuit
să fugim de oamenii care tăiau pădurile. Nu mai știu nimic de ei.”

Noroc că tocmai atunci trecea o învățătoare de treabă pe acolo, care înțelese imediat situația. Îl luă
pe Bobiță și îl duse la clasa ei.

În ultima bancă, stătea un băiețel mai firav, care părea trist.

Bobiță se așeză cu el în bancă. Imediat se împrieteniră.

În fiecare zi, băiețelul îl învăța pe cimpanzeu să scrie și să citească, iar cimpanzeul îi povestea
basme și tot felul de pățanii din țara lui, o țară supranumită Perla Africii.

De fapt Bobiță era atât de harnic, încât nu ieșea niciodată în pauze afară din clasă. Stătea să învețe
și făcea exerciții de scris sau desena cu talentul lui ieșit din comun. Se mira pentru că de fiecare
dată colegul lui de bancă, băiețelul cel firav pe numele lui Răducu, se întorcea trist din pauze.

— „De ce ești mereu supărat când te întorci din pauză?”, îl întrebă Bobiță.

— „N-am nimic, totul e în regulă”, răspundea Răducu.

Dar era cât se poate de clar că ceva îl supărase.

Într-o zi, cimpanzeul Bobiță se furișă în pauză afară, tare curios fiind să vadă de ce Răducu se
întoarce mereu trist înapoi în clasă.

Nu mică îi fu mirarea când văzu un grup de elevi mai mari care îl tachinau pe Răducu. Făceau glume
proaste despre faptul că purta ochelari și era mai firav, ba chiar îl împingeau amenințător râzând de
el.

Văzând asta, Bobiță al nostru nu se putu abține și din două salturi ajunse între băieții nesuferiți,
apărându-l pe colegul său de bancă.

• “De ce nu vă luați și voi de cineva de seama voastră?” Îi întrebă cimpanzeul amenințător.
  
  Toți o rupseră la fugă, iar din ziua aceea nu îl mai deranjară pe Răducu. Iar acesta începu să fie mai
  vesel și mai prietenos cu toată lumea.
  

— „Dar copiii care nu au un cimpanzeu care să îi apere? Ei ce ar putea face?”. Îl întrebă într-o zi
Răducu pe Bobiță.

— „Hmmm…”, se gândi Bobiță oftând.

Ajuns acasă îl întrebă pe prietenul său dovlecelul același lucru.

— “Cum ce?” Răspunse dovlecelul cel simpatic. „Să meargă urgent la învățătoare iar apoi să
povestească acasă ce s-a întâmplat, fără nici o rușine!”

— „Dar vezi tu, de multe ori la copii le e teamă să spună că sunt tachinați! Și le e rușine să
vorbească despre asta acasă.”, mormăi Bobiță.

— “Foarte rău că e așa”, răspunse dovlecelul. „Să faci bine să le spui tuturor copiilor că nu e deloc
rușine să vorbești despre bullying.”

— “Despre ce?” întrebă umit cimpanzeul.

— „Bullying, așa i zice. Așa se numește lucrul ăsta urât, atunci când unii copii râd de ceilalți sau îi
tachinează. Dar prin asta, de fapt, ei doar arată că au nevoie de atenție și de prieteni.”

— „Hmmm”, mormăi din nou Bobiță, iar apoi continuă: “Uite, tu nu ai râs de mine că nu știam să
scriu și să citesc. Ba chiar m-ai îndrumat să merg la școală, iar acum că am învățat să scriu și să
citesc, putem să scriem o scrisoare către familia ta de dovlecei. Și da, ai dreptate cu bullyingu’
ăsta sau cum îi zice”

Zis și făcut!

A doua zi, toți copiii din școală aflară de la Răducu și de la Bobiță că nu e deloc în regulă să râzi de
alți copii și să îi tachinezi și că dacă cineva îți face așa ceva, trebuie neapărat să vorbești cu
învățătoarea ta și să povestești acasă despre asta.

A, și încă ceva, ghiciți ce! Pornind de la scrisoarea scrisă de Bobiță, dovlecelul cel simpatic își găsi
părinții și surorile și verișorii.

Dar asta este o altă poveste. O poveste despre puterea nebănuită a scrisului.

Deocamdată e timpul să încheiem povestea asta a noastră, povestea despre inimosul cimpanzeu
Bobiță, simpaticul dovlecel rătăcit și băiatul cel firav din ultima bancă.

Gata, sfârșit!

Povestea de mai sus s-a născut în urma proiectului educațional “Identitate în diversitate”, implementat de Asociația BIS în cadrul Agendei Culturale Dumbrăvița 2022. Desenele și poveștile de mai jos le aparțin copiilor de la Școala Gimnazială Dumbrăvița. În cadrul proiectului, 200 de copii au vizionat spectacolul de teatru POVEȘTI AFRICANE, cu Shama Leah și Andrada Grosu. Inspirați de ce au văzut, ei au desenat și au scris sub îndrumarea cadrelor didactice. Povestea rezultată poate fi folosită la liber, în scopuri educative, sub rezerva menționării entității care a implementat proiectul (Asociația BIS) și a folosirii siglei BIS Teatru (contact: bisteatru@gmail.com).

21 octombrie 2022 | Asociația BIS (BIS Teatru)

IDENTITATE ÎN DIVERSITATE (BIS Teatru)
Acțiune cofinanțată de Primăria Dumbrăvița